Articles

În perioada noiembrie 2007 – februarie 2008, am scris 4 mini-articole despre piesele de teatru văzute în vremea aceea în Bucureşti. Ele au fost publicate la rubrica ART Break a revistei Coffee Break, care se distribuia gratuit în localurile din Bucureşti. Ele pot fi citite, integral, mai jos, în ordinea în care au fost publicate. Ultimul articol, cel de-al cincilea, nu a fost publicat până în prezent, dar a fost scris în aceeşi perioadă.  

1. Arta – esenţa în forme

             Esenţă, puritate şi o luptă continuă de a atinge perfecţiunea în exprimare- aşa aş înghesui eu ceea ce înseamnă Arta în câteva cuvinte.

             Ea este de fapt modul cel mai eficient de a transmite şi conserva o idee, un mesaj. De ce? Foarte simplu: pentru că Arta, creaţia artistică în sine, nu comunică şi nu se adresează în primul rând minţii, ci unei părţi spirituale şi subtile a fiinţei umane. Astfel, primim ideea în starea ei pură, fără a o altera şi diviza prin intermediul minţii. Asta face ca impactul său să fie mult mai mare şi să determine acea stare de extaz şi de înălţare pe care o are asupra omului revelaţia unui adevăr, perceperea unei idei pure. De aceea, Arta este mijlocul prin care sunt captate, conservate şi transmise valori universale ce sunt indispensabile dezvoltării fiecăruia dintre noi.

            Nu ţi s-a întâmplat niciodată după un spectacol să ai ochii în lacrimi sau să simţi o emoţie foarte puternică fără să poţi să identifici exact ce te-a determinat să ai o astfel de reacţie? Asta se întâmplă pentru că tocmai ai primit în dar ceva frumos şi pur de care aveai nevoie în momentul respectiv. Apoi, treptat, reuşeşti să înţelegi o parte din ideea care ţi-a fost transmisă şi îţi apare în ochi zâmbetul celui care a gustat puţin din misterele lumii.

            Arta este esenţa exprimată în forme, iar formele prin care ea se manifestă şi modul în care este percepută, interpretată şi trăită sunt infinite.

            Una dintre formele mele preferate de exprimare artistică este teatrul, aşa că dacă îmi permiţi, vreau să te invit la o piesă care mie mi-a plăcut în mod deosebit. Ca să fiu sinceră, această piesă nu m-a impresionat din primul moment. Pe parcurs, însă, am fost complet absorbită de evoluţia stării interioare a personajului principal. Acesta era un om care a îndrăznit să îşi ghideze viaţa şi deciziile după legi absolute. În momentul în care a realizat că, om fiind, trebuie să se abată de la dreptatea absolută şi să ia o decizie în funcţie de circumstanţe, întregul său sistem de valori s-a prăbuşit. Înţelegând că în viaţă nu se poate aplica morala perfectă şi că deciziile se justifică în modul cel mai relativ cu putinţă, a ales singura soluţie pe care o mai considera demnă de urmat. Ce am prezentat aici este numai o mică parte din ce ai putea să vezi în micuţa Sală Atelier a Teatrului Naţional în piesa „Jocul Ielelor”, de Camil Petrescu, în regia lui Claudiu Goga

            Trăirea artistului în momentul în care creează, dar şi ceea ce reuşeşte să transmită publicului, este aproape imposibil de descris în cuvinte, însă este ceva de care nu ar trebui să se lipsească nici unul dintre noi.

                                                                                                                                            text: ©Crina Radu, noiembrie 2007.

  

2. Pete de culoare în ziduri de beton

            Închid calculatorul şi plec. În seara asta merg la teatru. Mă strecor pe străduţe lăturalnice ca să evit mulţimea, maşinile şi zgomotul… cât se poate într-un oraş ca ăsta. Mă uit la chipurile celor pe care îi întâlnesc. Sunt atât de trişti, fiecare cu propria povară, parcă nici nu văd pe unde calcă. Îmi dau senzaţia unor trupuri părăsite care se poartă pe ele însele prin jungla asta de beton. Cât de adânc s-au ascuns în ei? În ce cămăruţă au încuiat visele? Mai au oare timp şi loc să permită unui zâmbet sincer să înflorească pe chipul lor obosit?

            Viaţa asta trăită între betoane, drumuri interminabile într-un oraş suprapopulat, termene-limită, termene-scadente, categorii în care trebuie să te înghesuieşti şi vise pe care trebuie să ţi le însuşeşti te uniformizează şi te transformă din Om în ceva artificial. Ai nevoie de puţin frumos, de loc şi timp care să îţi dea voie să visezi şi să nu te lase să uiţi că eşti Om. În câteva colţişoare din oraş poţi să găseşti puţină culoare creată şi oferită cu generozitate de sufletele artiştilor care se luptă să nu fie înghiţiţi şi ei de tot griul ăsta al pereţilor de beton care ne înconjoară. Caută-le şi permite-le să te hrănească, că doar nu poţi trăi numai cu mâncare, nu?!  

             M-am pierdut puţin în gânduri. Unde sunt? Aproape am ajuns. Intru pe Lipscani şi o caut din priviri pe Irina. Uite că vine. Putem intra.

          În sală se face întuneric. Pe scenă, lumina urmăreşte un bărbat care mută un pian lângă fereastră. Se aşază apoi şi începe să cânte. De afară intră timid muzica duioasă a străzii… o maşină, încă una, se claxonează, iar la refren se alătură şi puternica voce a asfaltului spart. Vocea pianului este acoperită încet, dar sigur. Bărbatul se opreşte, iar lumina se stinge. Se derulează apoi scene scurte care ilustrează, printr-o îmbinare frumoasă între dans şi pantomimă, diferitele ipostaze din viaţă în care bărbatul întâlneşte femeia. Spre final, întuneric iar! Se aude clar vocea pianului. Strada îşi face din nou simţită prezenţa, la început lăsând loc şi pianului, pentru ca în final să îl înlăture complet. Bărbatul renunţă şi părăseşte încăperea.

            Piesa se numeşte “Rencontres”. Toate personajele sunt interpretate de doi actori, Dragoş Huluba şi Violeta Totir, regizori şi scenarişti ai  acestor “Întâlniri” schiţate cu gesturi şi umplute de culoare prin muzică. Ei te aşteaptă la Sala Rapsodia a Teatrului Tănase. Trebuie numai să intri… hai, curaj!

                                                                                                                                text: ©Crina Radu, decembrie 2007.

  

3. “Privighetoarea şi trandafirul”, de Oscar Wilde

                                                         regia Carmen Lidia Vidu 

                                                                                 Basmul lui Oscar Wilde, “Privighetoarea şi trandafirul” este imbracat în haine contemporane şi nonconformiste de tânăra regizoare Carmen Lidia Vidu şi dăruit nouă sub forma unei inedite piese de teatru. În ţinuta sa vaporoasă şi suavă de dans gestual, completată în mod inspirat cu accente de proiecţii video şi învăluită în note de muzică electro, se prezintă pe scena Teatrului Naţional o poveste magică. Astfel înveşmântată, povestea Privighetoarei si a trandafirului pătrunde în sală şi începe să ni se dezvăluie pas cu pas.

            Cu ochii aţintiţi spre scenă urmărim cuvintele proiectate pe decor:”A spus că va dansa cu mine dacă îi aduc un trandafir roşu”.  O voce caldă rosteşte apoi cuvintele pe care le privim. Este povestitorul, care ne va purta cu grijă pe urmele unor fapte care se vor întipări adânc în noi.”A spus că va dansa cu mine dacă îi aduc un trandafir roşu”…la auzul acestor vorbe pline de deznădejde, micuţa Privighetoare decide că trebuie să facă tot ce îi stă în puteri să curme o asemenea suferinţă. Bucuroasă că a întâlnit în sfârşit un îndrăgostit adevărat, ea pleacă în căutarea trandafirului roşu. Desoperă, însă, că singurul mod de a-l obţine este printr-un sacrificiu suprem. Decizia este luată. În lumina lunii, Privighetoare dă naştere unui magnific trandafir roşu, pe care îl clădeşte dăruind tot ce avea mai de preţ: cântecul cel mai frumos şi sângele inimii sale.

Studentul, găsind trandafirul chiar sub fereastra camerei, îl culege încântat şi pleacă să îl dăruiască Fetei. Fata refuză să îl primească, pentru că altcineva tocmai îi dăruise bijuterii veritabile. “Şi toată lumea ştie că bijuteriile valorează mai mult decât florile”, adaugă ea. Mânios, Studentul aruncă trandafirul şi revine la viaţa sa obişnuită, deoarece, într-o lume în care a fi practic înseamnă totul, dragostea este mult prea puţin practică pentru a merita vreun efort…

Într-adevăr, a fi practic este ceva indispensabil pentru a putea supravieţui, însă ne dorim cu adevărat să ne limităm existenţa la simpla supravieţuire? Nu merităm, oare, mai mult?

                                                                                                                                               text: ©Crina Radu, ianuarie 2008

                                                                                                                                                 desen: ©Iulia Olariu

 

4. Dialoguri, fantezii şi…regăsire!

            Este o noapte tacută, iar cerul plin de stele. Din întuneric se desprind siluetele a doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru. Parcurg împreună o parte de drum, iar la răscruce unul se îndreaptă spre pian, iar celălalt spre microfon. În lumină, chipurile lor trădează o înţelepciune curăţată de aroganţă, având privirea celor care şi-au descoperit menirea şi îşi urmează drumul. Urmează să facă ceva important şi se privesc o vreme în linişte. Încep apoi să îşi vorbească, unul adresându-se prin cuvinte, iar celălalt răspunzându-i prin şoapte fanteziste de pian.

            Stând în sală, ascult şi privesc vrăjită. Sunt cuvinte care mă fac să zâmbesc, unele pur şi simplu nu-mi vorbesc, iar altele mă ademenesc. Între ele se strecoară şi un vers din Glossă ce are un gust aparte :“Tu în colţ petreci în tine”… Mi-a plăcut dintotdeauna pentru că te invită să te regăseşti, să te reîntâlneşti cu tine. Te cheamă să te desprinzi din vâltoarea vieţii cotidiene şi să îţi regăseşti identitatea. Fiecare dintre noi are ceva de îndeplinit, ceva de învăţat, ceva de realizat în această viaţă. Oricare om are o menire, un rol de jucat. Îmi dau seama că o să înţeleg ce rol am eu de jucat numai după ce o să descopăr cine sunt cu adevărat. Zâmbesc din nou, pentru că înţeleg că refugiul meu sunt chiar eu şi că niciodată nu voi putea găsi adevăratele răspunsuri şi adevărata putere în afara mea.  Apoi, din colţul meu, revin să privesc spectacolul. La final mă ridic şi mulţumesc printr-o uşoară aplecare a capului pentru lecţia primită.

            Astfel, am asistat pentru prima oară la un spectacol de teatru poetic, numit “Dialoguri şi fantezii în jazz“, în regia lui Ion Caramitru. A fost un dialog straniu şi captivant prin care s-a adus un  omagiu moştenirii lăsate de Nichita Stănescu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Dan Verona, Ana Blandiana, Lucian Avramescu şi Miron Radu Paraschivescu. Dăruindu-ne acest spectacol, cei doi bărbaţi îmbrăcaţi îmbrăcaţi în negru, Ion Caramitru si Johnny Răducanu, ne-au făcut  încă o dată martorii geniului şi talentului lor.  

                                                                     text: ©Crina Radu, februarie 2008

                                                                                                desen: ©Iulia Olariu

 

 

 

 

5. Scaunele (Odată am avut un vis, dar…) – nepublicat

             Cum ar fi să imi petrec toată viaţa între patru pereţi ai unei camere, pereţi înalţi, pe care să scriu tot ce mi-ar fi plăcut să trăiesc? Ce ar fi dacă ea ar avea numai două ferestre mici cât palma prin care să privesc, câteodată, marea şi bărcile care se apropie de ţărm? Şi…ce ar fi dacă soţia mi-ar ţine loc de mamă şi m-ar ocroti ca pe un copil pentru că refuz să cresc, chiar dacă părul îmi este, de mult, nins? Cum ar fi să am un vis, unul măreţ, dar să cred mereu că sunt mult prea mic ca să îl împlinesc? Totuşi, visul să nu mă părăsească, însă să amân la nesfărşit să încep să merg către el. Apoi, având un vis atât de mare, să mă inunde un sentiment de măreţie şi să realizez ce rol crucial am de jucat în istoria omenirii. Natural, din respect pentru mine şi propriul statut să nu îmi permit să trăiesc banal, ci să dedic fiecare clipă…visării visului. Simţind că timpul meu pe pământ se apropie de sfărşit, să mă hotărăsc să împărtăşesc lumii întregi importantul meu mesaj. Desigur, să nu îl spun direct, ci să las un orator să o facă în locul meu. Cu siguraţă că el este mult mai în măsură decât mine să ducă la bun sfârşit misiunea mea.

            Să pregătesc, apoi, totul pentru marele moment. Invitaţii de seama din toată lumea să intre în camera mea. Să aduc, în grabă, câte un scaun pentru fiecare. La final, oratorul să îşi facă apariţia şi să se îndrepte solemn spre podium de unde să tacă mesajul meu către camera plină de scaunele goale.

            Lumina s-a stins, cortina a căzut, iar spectatorii au început să aplaude.

            Pe scena sălii Toma Caragiu a Teatrului Bulandra au urcat actorii Oana Pellea, Răzvan Vasilescu şi Gabriel Spahiu, pentru a juca “Scaunele” de Eugen Ionescu, arătându-ne unde se poate ajunge dacă ne încăpătânăm să credem că visurile măreţe sunt numai vise. Nu există idealuri prea mari, pentru oameni prea mici! Nici unul dintre noi nu va visa vreodata ceva ce nu poate realiza, împlini sau atinge. Drumul până acolo nu este presărat cu petale de trandafir, însă cu adevărat greu este numai primul pas! Ce ziceţi, începem?

text: ©Crina Radu, martie 2008

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: